Sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, celebrată anual pe 9 martie în calendarul ortodox este însoțită în tradiția populară românească de numeroase obiceiuri și ritualuri care marchează simbolic trecerea de la iarnă la primăvară și începutul noului an agrar. Ziua este cunoscută în calendarul popular drept Măcinici sau Mucenici și este considerată momentul în care se încheie ciclul „Zilelor Babei”, asociat cu legenda Babei Dochia, și începe perioada „Moșilor”, legată de renașterea naturii și de pomenirea strămoșilor.
În mod cert ziua de 9 martie este una dintre cele mai bogate sărbători din calendarul popular românesc, în care tradițiile creștine dedicate Sfinților 40 de Mucenici se împletesc cu ritualuri străvechi de purificare, fertilitate și reînnoire a timpului, marcând simbolic începutul primăverii și al muncilor agricole.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, în lucrarea „Zile și mituri”, obiceiurile din această zi alcătuiesc un adevărat scenariu ritual de înnoire a timpului. În multe zone ale țării, gospodinele pregătesc în această zi mucenici sau sfințișori, alimente rituale care amintesc de cei 40 de mucenici martirizați pentru credința lor. Tradiția populară spune și că în această zi este bine să se bea 40 sau chiar 44 de pahare de vin, o practică interpretată de cercetători drept o reminiscență a vechilor sărbători bahice din antichitate.
Un alt obicei răspândit în numeroase regiuni ale țării este aprinderea focurilor de Măcinici, practică rituală prin care era simbolizată arderea spiritului iernii și renașterea spiritului verii. Copiii obișnuiau să lovească jarul cu bețe, iar cenușa rămasă era împrăștiată în jurul gospodăriilor și pe ogoare, pentru a proteja casele, animalele și pentru a fertiliza pământul. Ritualul avea și o funcție magică de sprijinire a soarelui în momentul echilibrului dintre lumină și întuneric, asociat echinocțiului de primăvară pe stil vechi.
Tot în ziua de 9 martie se practica „bătutul pământului cu maiurile” sau cu botele, un obicei realizat mai ales de copii. Aceștia loveau pământul cu bețe sau ciomege, rostind formule prin care alungau frigul și chemau căldura și fertilitatea naturii. În credința populară, gestul era asociat și cu spiritele strămoșilor, numite Moși, identificate simbolic cu cei 40 de mucenici din tradiția creștină.
În această perioadă apare și una dintre primele plante comestibile ale primăverii, urzica, numită în tradiția populară „buruiana lui Marț”. Planta, dedicată zeului roman Marte, era considerată un aliment fortifiant după lunile grele de iarnă, de unde și zicala „Urzica se dă în gura foamei”. Pe lângă rolul alimentar, urzica era folosită ca plantă medicinală, colorant vegetal și chiar ca materie primă pentru fibre textile foarte rezistente.
Prin caracteristicile sale, apariția timpurie după topirea zăpezii, rezistența la frig și efectul urzicător al frunzelor, planta era asociată cu forța și energia zeului Marte și era consumată ritual în anumite momente ale primăverii, precum perioada Dochiei, Săptămâna Patimilor sau Sâmbăta Paștelui. În credința populară, consumul urzicilor avea rolul de a aduce sănătate și vigoare pe tot parcursul anului.
Sursa foto: ChatGPT
